Tanti Mimi

Azi a fost inmormantata o parte din copilaria mea. Cea in care aparea ea, pe post de zana buna, aducatoare de dulceturi si pupici.Nu a avut copii si poate de aceea a fost dintotdeauna apropiata lor, sau cel putin eu asa am simtit-o.Era acea persoana la care nu fizicul conta, nici nu bagai de seama ca e mai corpolenta sau ca parul rar si moale parea tot timpul nearanjat.Pentru mine a fost persoana al carui glas imi placea strigandu-ma cu bucurie, ale carei brate moi imi dadeau senzatia unei vacante reusite.Ma intrebam uneori, mai mare fiind, de ce Dumnezeu nu a dat unui astfel de suflet bland bucuria unei familii, a unui copil. Caci s-a casatorit tarziu, parca mai mult pentru a avea pe cineva alaturi la batranete.Si nu a avut copii, desi ar fi fost o mama desavarsita.
Azi am realizat ca uneori e bine sa iti asculti instinctele.Al meu a fost acela de a o suna cu o luna in urma.Viata agitata, plecarea la mare,motive pentru care nu am facut-o au fost multe.Si regret ca nu am facut-o pentru ca acum as vrea sa ii mai vorbesc.Sa o sun.Chiar si cu taxa inversa.Dar nu se mai poate.
Pot doar sa o aduc inapoi pe Pamant daruindu-i inapoi parte din amintirile mele frumoase legate de vizitele pe care i le faceam in casuta veche de 100 de ani, parte din gandurile mele frumoase pe care i le adresam pe furis.Pot doar sa ii spun ca am considerat-o mereu varianta feminina a tatalui meu:buna, blanda, calma, tacuta, puternica.
Iar daca ma priveste de undeva de sus, pot doar sa ii transmit multumirea mea de a fi cunoscut-o caci, chiar si fara acel ultim telefon nedat, eu tot sper ca iubirea mea va trece grannita nevazuta si ii va parveni.Dumnezeu sa te odihneasca, tanti Mimi!